FLOAT, GLIDE, FLY

H’art Gallery, Bucharest, 2016

The two-dimensional painted image starts from nature but the intention is to overcome it, to transfigure the impression, the mimetic image into something unchanging, fixed, immutable. Basically, a certain evolution in visual construction can only come from realism to symbolism. The same happens in the case of Codruța Cernea's painting. The previous stage was a bit more realistic; images of people, most of them with their backs, inviting a participation not with the painting, but with its interiority. Somewhere in the picture, a mystery was going on. The atmosphere was Eric Fischl-type solar, but the light was not so dry, Californian, but more enigmatic, close to Edward Hopper in a melancholic, not nostalgic way. This type of painting, already quite academic, has the flaw that it can continue indefinitely, that it does not lead to synthesis, but only experiences indefinitely variants of beauty. However, Codruța has a somewhat more rigorous, less hedonistic character, so the next step was felt as an inner necessity. What are the changes? First, there are certain eliminations. Removing the vibrato effect from the painted surface. This already introduces a graphic character to the image. The human figure is eliminated as a subject because its presence facilitates the easy identification with the illusion of the two-dimensional still image. You look, you see a beautiful face or a beautiful figure and you think of Maricica or Ion. It is an overused artistic ploy. Or we ended the cheap conjuring. The stakes become more and more risky in the area of the symbolic picture. The result of this artistic theme carries the warmth of Codruța’s nature. The subjects are human artifacts that are either instruments of the liberating sports movement or funeral boats. It should be noted, however, that the macabre element is lost in the bath of warm colors, we are witnessing a Zen death, a balanced paradise where there is no corruption, no cold halo, no sigh. The nightmare is over, it's a beautiful and warm autumn day.

(Symbolic Optimism exhibition essay, by Dan Popescu)

Optimism simbolic

„Arta plastică” era la începutul anilor 2000 un concept vetust. Eu însumi îl priveam cu suspiciune, „moșii cocoșii” erau artiști plastici, cu beretă, vanitate și barbă de tip Courbet. Artiștii vizuali erau avangarda, noile media obligau la o astfel de modificare a termenilor generici ai artei. A trecut ceva apă pe planeta Pămînt și acest tip de toleranță terminologică mie mi-a creat mai multă confuzie decît lumină interioară, ca, de fapt, orice concept de tip “baston conceptual”. Acum termenul de plastician este o specie pe cale de dispariție și regret că am pus și eu umărul la această situație. Artistul modelator, cel care acționează direct, nu colează ci creează, cel care caută noi simboluri după ce consumă noi experiențe și nu se complace într-o viață căldicică, se transformă încet, încet  într-un mic corporatist cu program, deadline-uri, proiecte de făcut, cu fonduri publice de accesat și corporații de servit. Gata cu eroismul, gata cu glumele, gata cu pretențile înglobatoare sau existențiale, nu mai poți trezi decît acuze de individ suspect. Vei deveni dubios pentru că nu ești îndeajuns de tolerant ori ești un asocial care se însingurează în loc să comunice în timp real despre fiecare mic detaliu al buricului său. După 14 ani în care am încercat să-mi dau seama cum ar trebui să funcționeze arta în sens optim, am devenit un fanatic al imaginii plastice fixe. E singura artă care se înfățișează deodată, impactul poate fi covîrșitor și imediat, precum un croșeu în plină figură. Finalitatea este construcția unei imagini fixe relevante, o imagine care nu există în realitatea schimbătoare, mișcătoare, plină de mucegai și zgură. În pictură se pornește inductiv, cel puțin în modernitate. Pînă și metodica învățămîntului artistic pornește de la studiul naturii, de la realitate, nu de la ideal. Imaginea fixă bidimensională construită artistic pornește de la natură însă miza este depășirea ei, transfigurarea impresiei, a imaginii mimetice în ceva neschimbător, fix, imuabil. Practic o anumită evoluție în construcția plastică nu poate veni decît dinspre  realism înspre simbolism. La fel se petrece și în cazul picturii Codruței Cernea. Etapa depășită era ceva mai realistă, imagini contemporane cu oameni în grup, cei mai mulți aflați cu spatele, invitînd la o participare nu cu tabloul ci cu interioritatea lui. Undeva în tablou, se petrecea un mister. Atmosfera era solară de tip Eric Fischl însă lumina nu era atît de seacă, californiană ci mai enigmatică, aproape de Edward Hopper în variantă melancolică, nu nostalgică. Acest tip de pictură, deja destul de academică, are păcatul că poate continua la nesfîrșit, că nu duce la o sinteză ci doar experimentează la nesfîrșit variante ale frumuseții. Codruța are totuși un caracter ceva mai riguros, mai puțin hedonist, drept pentru care următorul pas se impunea ca o necesitate interioară. În ce constă modificarea? În primă instanță e vorba de anumite eliminări. Se scoate efectul de vibrato din suprafața pictată. Acest lucru introduce deja un caracter grafic imaginii. Se elimină omul ca subiect deoarece prezența umană trimite imediat la identificare facilă cu iluzia din imagina fixă bidimensională. Te uiți, vezi o față frumoasă sau o siluetă frumoasă și te gîndești la Maricica sau la Ion. E o stratagemă artistică mult prea uzată. Ori am terminat cu prestidigitația ieftină, miza devine din ce în ce mai riscantă, în zona tabloului simbolic. Rezultatul acestei teme artistice poartă căldura firii ei, subiectele sunt artefacte umane ce sunt fie instrumente ale mișcării sportive eliberatoare fie bărci cu aer funebru. Trebuie totuși remarcat că elementul macabru se pierde în baia de culori calde, asistăm la o moarte zen, un paradis echilibrat unde nu-i stricăciune, nici halou rece, nici suspin. Coșmarul a încetat, dincolo e o zi frumoasă și caldă de toamnă.

(Dan Popescu)

Toate lucrările mele de pînă acum au fost construite dintr-o perspectivă personal-emoțională. Seria de lucrări pe care o voi expune la H'art nu face excepție, deși pe parcursul realizarii ei am încercat mereu să adopt o atitudine detașată, cerebrală. Prin 2013, eram conștientă de libertatea pe care o aveam, dar nu prea știam ce să fac cu ea… cum să o gestionez mai bine. Mă preocupa relația dintre structură și libertate, de faptul cum în mod paradoxal o structură [de orice fel] te limitează, dar, în acelasi timp, îți oferă un cadru în care să te desfășori. Vroiam să mă disciplinez cumva, să funcționez mai bine, să îmi stăpînesc mai bine reacțiile emoționale și pendularea între stări radical opuse. În ce privește pictura, știam că eram la un capăt de drum, că trebuie să întorc foaia, dar nu știam cum. În aprilie 2013, am făcut desenul unei lucrări. O structură de barcă, clară, detaliată, pe un fond uniform. Au trecut cîteva săptămîni pînă să o finalizez, dar mi-a oferit o formulă simplă: compozitii clare, fără artificii inutile, în care se pot întinde culori îndelung căutate, aplicate în pată plată. Deși o vedeam ca fiind consistentă, nu am fost convinsă de rezultat. Nu eram pregatită să renunț la toate cîte au constituit vocabularul meu vizual de pînă atunci. Am încercat, fără rezultat, să mai recuperez cîte ceva în alte două pînze și abia după aceste încercari eșuate, am devenit convinsă ca zona asta de figurativ-abstract e [și] a mea de explorat. După o întrerupere lungă pe aproape tot parcursul anului 2014, am ajuns să finalizez o cifră rotunda de 10 pînze în anul următor. Construind toate obiectele acestea: bărci, canoe, parapante, schiuri care respiră libertate, încercam să mă remodelez și pe mine. Acum însă, înaintea vernisajului, cînd mă gasesc „încercată” de sentimente dintre cele mai variate, realizez că tot controlul pe care vroiam să-l exercit asupra mea, s-a scurs doar înspre pînza pictată, într-adevar, într-un mod disciplinat.

(Codruța Cernea)